Încălzit în mod global

În ultima vreme nu mi-am mai făcut temele şi nu am mai stat pe bloage. În consecinţă, am pierdut multe. Dar am şi făcut una, alta. Deci chestii vor urma cu siguranţă, în zilele ce va să vină. Amin.
În altă ordine de idei, dar păstrând logica ideilor anterioare, oarecum logic... am auzit de un anume Sandu. Cică Sandu e investigator particular, cum ar zice unii sau ochi privat, cum l-ar numi în State. Dar el e mioritic. Aşa că el rămâne un simplu Sandu, cu obligaţii cvasi-poliţiste. Cică am dat de episodul unu', pe la Pisi pe blog. Sandu e un detectivist care, din câte aflăm, stă în chirie. Bun... pare plauzibil. E cam în aceeaşi situaţie ca unii manelişti care stau cu toată şatra chiar şi la vârsta la care maturitatea trebuia să îi lovească în cap şi să se apuce de romanţe în colaborare cu artişti consacraţi, precum Paula Seling. Ba, stai... unii au făcut asta...

„Sandu e detectivul pe care-l cauta madamele la nevoie.

Sandu are burta si traieste intr-o cutie de chibrituri, la etajul intai al unui bloc uitat de bombardament.

Sandu e prietenul lui Eclipsa. Si al neveste-sii.

Sandu aterizeaza aproape in fiecare dimineata pe stratul de flori al bunicii de la parter. Dar Sandu e un delicat.

Sandu supravietuieste (surprinzator) in fiecare cerc in care se invarte si e mai aprig decat pare.”

Şi cum bine zis-a când a zis, povestea trebuie să meară mai departe. Stai... asta era în reclamă la Timişoreana... Show-ul va merge mai departe. Ăsta era Freddy Mercury... Oricum, tre' să mai auzim de Sandu, aşa că fac trimitere once again la începutul unul bildungsroman cu accente de nuvelă, povestită prin ochii unui mioritic Sandu. Care e şi prieten cu Eclipsă. Şi cu nevastă-sa.

Tot în altă, oarecum aceeaşi ordine de idei, imbecilii nu mai scot jocuri bune pentru sclavii lor, cei fără de viaţă. Fiindcă purtam nişte discuţii aprinse urcând un drum abrupt printr-o pădure, weekend-ul ăsta, am stabilit că nu se mai fac jocuri bune. Nu se mai fac decât porcării sau rahaturi care cer prea multe chestii calculatorului tău trântit direct pe biroul tău parcă din paleolitic. E nou. Dar nu merg multe pe el. Că trebuie mai bun. Mai scump şi mai puternic. Doar ca mai apoi, pe când îl iei, să scoată altul, mai bun şi tot aşa... Ce labă. Alta era ideea paragrafului ăsta şi anume că imbecilii nu se mai pot distra, nu mai pot fi prinşi în ardoarea unui joc, aşa cum o făceau pe vremuri, aşa cum Quake a zguduit tocilari de pretutindeni, cum Starcraft sau Duke Nukem au adus lacrimi în ochi sau aşa cum Counter Strike a revoluţionat copilării. Mă rog, aş zice că i-au compromis sexual pe copiii ăia care stăteau ore în şir în internet cafe-uri. Da, eram unul dintre ei. Da, eram captivat şi da, eram mai ceva ca Sherlock Holmes atunci când era să găsesc prin casă bani ca să mă duc la o tură de CS (câsî), pentru cei care foloseau prescurtarea asta mai mult decât foloseau "mulţumesc" sau "foame" sau "au!". Fără jocuri ca astea, fără instrumente de pierdere a timpului în masă, nu vor mai putea exista fenomene precum cel din video-ul de mai jos. Acesta este un tribut adus tuturor celor care la un moment dat în hypermarket, au crezut că acea chiflă pe care o ţineau în mână era o grenadă şi că foarte uşor pot doborî inamicul din celelalt capăt al culoarului, în acelaşi timp fiind loviţi de mama lor - pesemne că era "friendly fire" activat...